marți, 7 martie 2023

Note: Aș vrea să plouă pentru totdeauna

Pentru că într-o ploaie perfect perpetuă toată existența de sub ea devine animată. Primește o voce să se prezinte singură către univers. Natura devine o scenă imensă, iar ploaia amplifică fiecare sunet ca o catedrală veche. 

Sunete dogite contorsionate de vânt ajung la mine și apoi cad grele odată cu apa pe acoperișurile de tablă lucioasă. Păsările zbârlite se oglindesc in ea, uimite de fiecare mișcare de care sunt în stare. 

Mașinile trecătoare aduc cu ele o aură care se stinge rapid pe ziduri jilave. Umbre cresc, se mișcă rapid, se furișează apoi se desfac uniform în întuneric. 

E apus și mă bucur ca ziua se stinge încet.

duminică, 29 august 2021

S p a ț i u n e g a t i v


Copacii dansează în rânduri încă dantelați și zvelți parcă cu teamă să nu greșească coregrafia. Zgomotul frunzelor dezordonate se propagă în valuri peste strada cenușie. Norii sunt luminați misterios, din când în când, de o lumină de fundal trecătoare ca niște actori care repetă scena în plan îndepărtat. Trec rapid înlăntuiți privind pe furiș la copaci și trimit rafale puternice să le strice dansul. 

Eu iau partea norilor, dar țin și partea copacilor. Iau...țin. Permanentul conflict între ce alegi și ce păstrezi. Între ce descoperi și ce rămâne. Între sens și mister. E amuzant cum atunci când vrei poți transforma tot in aur ca un alchimist străvechi, fără frică, fără să vezi cifra colosală care se adună și care nu suportă amânare. Te minți că nu e egoistă, că e în beneficiul a tot ce există și, ironia absolută, pare că lumea înconjurătoare îți cântă în strună cu o harpă angelică. 

Dar e o iluzie care îți va lua tot ce ai. Exact cum vântul ăsta agresiv ia cu el absolut fiecare frunză, datoria fiecărui copac în parte, cu răbdare stoică stivuindu-le in seifurile toamnei. 


Thanks to Liviu Pascalau for capturing my thoughts into images